Cum poți să-L descoperi pe Dumnezeu

Sunt, în sens rău, surprins de câtă ură există împotriva lui Dumnezeu. De cât de multă repulsie și derâdere creează un om care recunoaște, fățiș, că crede în Dumnezeu…

De unde vină această ură și acest refuz orb de a accepta ideea unui creator a toate? Este așa de stupidă ideea? În fapt, în mod rațional se impune ceva, cineva care a creat primul lucru și care la rândul lui să nu fi fost creat de cineva. Altfel, se ajunge la un nonsens, o imbricație matematică fără cap spre axa lui minus infinit.

Dacă suntem cât de cât raționali, realizăm rapid că o „nebunie” mai mare decât acceptarea acestei idei, a existenței unui Mare Creator, este cea a purei „întâmplări” prin care a fost creat Universul, Pământul și formele variate de viață și inteligență îl populează.

De ce „Big-Bang-ul” și Dumnezeu nu pot coexista? De ce nu poate exista ideea că Dumnezeu a dirijat acest „Bing-Bang” și că nimic nu s-a creat la voia întâmplării? De ce nu poate coexista laolaltă teoria creaționistă alături de cea evoluționistă? Sau e greu de închipuit că Dumnezeu, cel care a creat această minune de univers, nu poate „rectifica”, adapta și îmbunătăți pe parcurs speciile existente?

Complexitatea vieții pe Pământ și a întregului ecosistem este extraordinară, mind-blowing. Uitați-vă să zicem doar la corpul uman. Sunt atâtea variabile, sisteme incredibil de complexe care acționează coeziv. Este imposibil, pentru orice minte rațională, acceptarea ideii că totul s-a născut din nimereală. Vă rog să mă iertați, dar este stupid. Să recunoaștem, totul este regizat ca un ceas, printr-o inteligență și măiestrie care depășește cu enorm, enorm de mult cunoștințele noastre.

Și atunci, de unde această încăpățânare în a recunoaște că există Dumnezeu?

A, că nu-l putem vedea sau observa prin metodele științifice cunoscute? Doar atât?! Dar oare dacă noi nu-l putem percepe în mod tradițional, prin cele 5 simțuri? Dacă Dumnezeu este dincolo de aceste simțuri sau dincolo de cele 3 dimensiuni ale spațiului? Dacă sunt simțuri cu care nu suntem înzestrați, pur și simplu, aidoma unui program care nu are încă incorporat un modul?

Evidența lui Dumnezeu, dragii mei, este evidentă dacă analizăm un pic minunăția și complexitatea acestei lumi. Ce minunată ar fi existența noastră dacă am privi viața ca pe un miracol, ca pe un privilegiu și nu ca pe un drept, în ansamblul unui cotidian de multe ori… „banal”. Da, poate suna dur, dar viața nu e un drept, este un privilegiu care ne este acordat. Nu este aerul nostru – cel care-l respirăm, planeta pe care locuim nu este a noastră. Sunt bunuri care ne-au fost date în „arendă”, pentru o perioadă de timp determinată.

Dumnezeu există, iar dovada că el există ești… tu. Este sufletul sădit în tine, sufletul care tânjește spre iubire și spre nemurire.

Acceptarea lui Dumnezeu nu este un semn de slăbiciune, de obediență. Dumnezeu nu ne-a creat ca să-i slujim orbește, dovadă că nu suntem niște roboți care-i îndeplinim orbește ordinele. Dumnezeu ne-a creat cu voință liberă și gândire proprie, dovadă că sunt foarte mulți care îl iau în derâdere sau îl nesocotesc.

Dumnezeu ne-a creat cu multă, multă iubire și vrea, la rândul Lui, să Îl iubești. Vrea să respecți această planetă, pe care te-a așezat și să prețuiești oamenii și animalele ce locuiesc pe ea.

Cineva a spus odată, foarte înțelept că „Dumnezeu se aproprie de tine când tu te apropii de El”.
Ca să-L întâlnești pe Dumnezeu trebuie să ai inima deschisă. Dacă nu poți vedea în zâmbetul unui copilaș sau într-un răsărit de soare iubirea și măreția lui Dumnezeu, nu-L vei putea descoperi pe Dumnezeu. Niciodată.

Ca să-L poți descoperi pe Dumnezeu trebuie să lași mândria deoparte și să-ți observi, privind la nivel macroscopic, nimicnicia. Acceptă, nu ești centrul universului, lumea nu orbitează în jurul tău. Dacă te-ai putea privi din atmosferă, vei observa că nu ești nici măcar un punct pe hartă.

Așa suntem noi, oamenii. Luați separat, nu reprezentăm mai nimic. Dar, împreună, suntem parte minunată din această lume. Fiecare suntem un superb microcosmos. Corpul uman conține între 75 si 300 mii de miliarde de celule. Corpul uman produce zilnic un miliard de celule roșii, care sunt bucuroase, credeți-mă, să facă parte din noi.

Lasă mândria laoparte și lasă-L pe Dumnezeu să pătrundă în viața și inima ta. Te va umple de bucurie. El nu te va părăsi niciodată, El nu te va iubi condiționat. Nu există moarte, fii fericit.

Așadar, întoarce-te la Dumnezeu asemenea Fiului Risipitor. După ce-L vei cunoaște, vei afla ce înseamnă iubirea adevărată și vei aprecia altfel minunile vieții care-ți sunt oferite zilnic.

PS: Eu l-am descoperit pe Dumnezeu în chip minunat, în biserică, în jurul vârstei de 12 ani. Citisem mai multe despre rugăciunea inimii („Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”) și cum că repetarea în gând a acestei mici rugăciuni te-ar putea apropia de Dumnezeu.

Fiind în timpul slujbei, am început să repet în gândul meu propria mea variantă, „Domane Iisuse Hristoase, fii prietenul meu, pătrunde în sufletul meu și mă luminează”, gândindu-mă la Iisus ca la un prieten apropiat, care va fi alături de mine toată viața, păzindu-mă.

La un moment dat, după mai multe repetări, am simțit o stare ca de leșin (dar totuși, fără să mi se înmoaie picioarele), o furnicătură în tot corpul și o senzație ca și cum m-aș fi cufundat într-o miere dulce. Am simțit cum dintr-odată inima îmi este invadată de o iubire și bucurie fără margini. Era o dragoste plenară, ce o simțeam pentru toți oamenii, pentru orice lucru. Iubirea pe care am trăit-o atunci a depășit cu mult tot ceea ce am mai simțit vreodată. Senzația a durat cam 30 minute, intensitatea scăzând progresiv. Țin minte că atunci când am ieșit din biserică, simțeam o iubire așa de mare încât, dacă mi-ar fi spus cineva că trebuie să merg pe jos (din București) până la Ploiești ca să ajut pe cineva, m-aș fi dus fără ezitare. Și nu exagerez.

Cu siguranță, nu a fost de pe acest pământ și… vă asigur, nu a fost o închipuire, o plămădeală a minții mele. Citind emoționantul interviu cu Cristina, acum îmi dau seamă că am trăit ceva asemănător.

Nu am mai simțit de-atunci niciodată o astfel de iubire. Dar această trăire m-a ajutat. M-a ajutat să nu uit niciodată că există sus un Dumnezeu care mă iubește și mă veghează în permanență, m-a ajutat să împărtășesc și altora experiența mea.

2 comentarii